In mare parte tezaurul este alcatuit din bunuri arheologice mobile, dar exista si exceptia: bunuri ingropate recent si care nu pot fi incadrate la bunuri arheologice mobile.
Art. 649 Cod civil roman, in vigoare la aceasta data, in primul aliniat arata ca proprietatea unui tezaur este a acelui ce l-a gasit in propriul sau fond; daca tezaurul este gasit in fond strain, se imparte pe din doua intre cel care l-a descoperit si intre proprietarul fondului, iar in aliniatul al doilea se arata ca tezaurul este orice lucru ascuns sau ingropat, pe care nimeni nu poate justifica ca este proprietar si care este descoperit printr-un pur efect al hazardului.
Ce trebuie retinut este faptul ca descoperirea are loc prin efectul hazardului(intamplarii) si nu este o actiune voita. Persoanele care se ocupa cu cautarea comorilor ascunse nu beneficiaza de protectia oferita de acest articol, deoarece ei nu descopera in mod intamplator un tezaur, ci in urma unor cautari sistematice, beneficiind de multe ori de aportul tehnologiei moderne( detectoare de metale, etc.).
Cei care descopera un tezaur pe fondul apartinand unei persoane fizice sau juridice (de drept public sau privat ) trebuie sa anunte proprietarul fondului.
Daca isi insusesc bunurile descoperite in mod intamplator pe fondul persoanei fizice sau juridice de drept privat (sau chiar numai o parte din bunurile descoperite, sb. noastra) ei savarsesc infractiunea de furt in acceptiunea Codului penal roman, art 208 - luarea unui bun mobil din detentia sau posesia altuia, fara consimtamantul acestuia, in scopul de a si-l insusi pe nedrept.
Fapta constituie furt chiar daca bunul apartine in intregime sau in parte faptuitorului, dar in momentul savarsirii acel bun se gasea in posesia sau detinerea legitima a unei alte persoane- art. 208 alin. 3 Cod penal roman. Cum tezaurul este gasit pe fond strain acesta apartine o parte proprietarului fondului iar o alta parte gasitorului (se imparte pe din doua conform Codului civil roman, art. 649).
Noul Cod civil roman este mai elocvent in aceasta materie:
Art. 946 Drepturile asupra tezaurului gasit
1. Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau ingropat, chiar involuntar, in privinta caruia nimeni nu poate dovedi ca este proprietar.
2. Dreptul de proprietate asupra tezaurului decoperit intr-un bun imobil sau intr-un bun mobil apartine, in cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil in care a fost descoperit si descoperitorului.
3. Dispozitiile prezentului articol nu se aplica bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetari arheologice sistematice, si nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietatii publice.
Important de subliniat este faptul ca atat timp cat o persoana dovedeste ca este proprietarul tezaurului este exclusa aplicarea art. 649 Cod civil roman in vigoare sau art. 946 din Noul cod civil roman.
Desigur ca aceste dispozitii nu se aplica nici tezaurului descoperit pe un fond proprietate publica, tezaurul astfel descoperit intra automat in proprietate publica, fiind deci bun inalienabil, imprescriptibil si insesizabil.
Aveti mai jos o speta deosebit de interesanta pentru colectionarii de bunuri mobile. Sugestia noastra este sa incercati sa cititi toata argumentarea domnului procuror.
Publicat în Buletin Documentar nr. 4/2005 al P.N.A./D.N.A.
REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR ARHEOLOGICE CARE PROVIN DINTR-UN SIT CLASAT MONUMENT ISTORIC, APARŢINÂND DOMENIULUI PUBLIC: RES NULLIUS SAU BUNURI PROPRIETATE PUBLICĂ (RES PUBLICAE)?
Augustin Lazăr
Două soluţii contrare emise de Tribunalul Hunedoara (înch. nr. 72/2005, pronunţată în dosarul nr. 3138/2005) şi Curtea de Apel Alba Iulia (înch. nr. 61/2005, pronunţată în dosarul nr. 3285/2005) ne ocazionează examinarea regimului juridic al bunurilor detaşate şi însuşite fără drept în urma unor activităţi de "braconaj arheologic", din siturile arheologice clasate monument istoric, aparţinând domeniului public.
În fapt, inculpaţii – membri ai lumii interlope din municipiul Deva - s-au organizat în trei asociaţii infracţionale şi în perioada 2000 – 2003, printre alte fapte (şantaj, violare de domiciliu, lipsire de libertate în mod ilegal etc.) au efectuat detecţii şi săpături neautorizate în situl arheologic "Sarmizegetusa Regia", clasat monument istoric pe lista monumentelor aparţinând patrimoniului cultural naţional (respectiv patrimoniului mondial), monument din care şi-au însuşit 15 brăţări dacice din aur evaluate la 1,5 mil. dolari SUA (însă de valoare inestimabilă pentru patrimoniul cultural) pe care le-au valorificat pe piaţa neagră internă şi internaţională, pricinuindu-se pierderea acestor bunuri pentru patrimoniul cultural naţional[1].
Prin încheierea penală nr. 72/2005, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 3138/2005, s-a admis în parte propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia dispunându-se arestarea preventivă pe o perioadă de 29 de zile a 9 inculpaţi şi respingerea propunerii privind înlocuirea măsurii de a nu părăsi ţara cu referire la un alt inculpat, pentru săvârşirea faptelor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prev. de art. 323 C. pen., furt calificat de bunuri aparţinând patrimoniului cultural prev. de art. 208 alin. (1), 209 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 2801 alin. (2) C. pen. şi efectuare de către persoane fizice neautorizate a unor detecţii sau săpături în siturile arheologice, prev. de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000.
Pentru a emite această hotărâre Tribunalul Hunedoara a reţinut că inculpaţii prezentau pericol social concret rezultat din asocierea într-o grupare vădind un mod de organizare profesional cu un scop bine determinat, efectuarea de activităţi infracţionale menite a aduce atingere normelor ce ocrotesc patrimoniul cultural naţional al României, însuşirea unor bunuri arheologice din siturile Munţilor Orăştiei, clasate monument istoric şi traficarea acestora pe "piaţa neagră" internă şi internaţională[2].
S-a reţinut că grupările susmenţionate au capacitatea de a se autoproteja în sensul sustragerii de la investigaţii prin impunerea "legii tăcerii", exercitarea de ameninţări şi violenţe împotriva persoanelor care le-au cunoscut activităţile şi nu au respectat regulile impuse. De asemenea, o altă grupare acţiona violent prin desfăşurarea de operaţiuni tip "intervenţii rapide" de recuperare, efectuate prin racolarea unor foşti sportivi de performanţă din Capitală şi din Timişoara echipaţi şi înarmaţi adecvat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de recuzare a judecătorilor Curţii de Apel Alba Iulia, formulată de unul dintre inculpaţi şi a dispus în temeiul art. 52 alin. (51) din C. pr. pen., menţinerea stării de arest a inculpatului (încheierea nr. 358/2005 pronunţată în dosarul nr. 3451/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, S. pen.).
Prin încheierea penală nr. 61/2005, pronunţată în dosarul nr. 3285/2005, Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursurile inculpaţilor, a casat încheierea penală atacată şi rejudecând, a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dispunând punerea de îndată în libertate a inculpaţilor.
Pentru a dispune această hotărâre instanţa de recurs a reţinut în esenţă, următoarele:
* - "art. 208 C. pen., constituie un mijloc pentru ocrotirea posesiei", iar bunurile din situl arheologic nu aparţin nimănui;
* - "simplele declaraţii ale martorilor şi prezentarea unui film" nu sunt suficiente probe; având în vedere că "în cauză grupurile se află într-o rivalitate notorie" înţelegerile între anumiţi membri ai grupurilor erau "înţelegeri întâmplătoare";
* - "nu au fost identificate, respectiv audiate şi alte persoane care au participat la săvârşirea acestor fapte" cu privire la infracţiunile de şantaj, violare de domiciliu şi lipsire de libertate în mod ilegal; nu este îndeplinită condiţia pericolului social concret.
În cele ce urmează, lăsând la o parte aspectele privind evaluarea probaţiunii care sunt de competenţa instanţei de fond, vom analiza aspectul principal reţinut, respectiv calitatea bunurilor arheologice mobile, detaşate şi însuşite fără drept dintr-un sit arheologic clasat monument istoric, aparţinând domeniului public: simple obiecte din categoria "res nullius, res derelictae" sau bunuri aflate în proprietatea publică a Statului Român?
Conform motivării instanţei de recurs, "bunul mobil este, în fapt, în posesia sau detenţia unei persoane în momentul sustragerii. Res nullius (lucrurile care nu aparţin cuiva) şi res derelictae (lucrurile abandonate de posesorul lor) nu pot constitui obiect material al furtului. Brăţările dacice nu s-au aflat în posesie şi proprietate publică, nu au fost supuse unor proceduri de clasare potrivit Legii nr. 182/2000, deoarece nu au fost găsite".
1. Problema instituirii unui regim juridic de protecţie a bunurilor aflate în siturile arheologice, vizate spre a fi însuşite în urma unor operaţiuni de "braconaj arheologic" (acţiuni ajunse după anul 1989, în anumite regiuni ale ţării, la nivelul de fenomen antisocial şi executate de reţele infracţionale specializate), a preocupat legiuitorul în sensul emiterii unor acte normative prin care a definit conceptele de patrimoniu cultural naţional[3], patrimoniu arheologic, sit arheologic declarat zonă de interes naţional, bunuri culturale mobile, bunuri arheologice etc., precum şi al stabilirii regimului juridic al acestor bunuri[4].
Patrimoniul arheologic este definit ca fiind "ansamblul bunurilor arheologice format din: siturile arheologice clasate în Lista cuprinzând monumentele istorice situate suprateran, subteran sau subacvatic, ce cuprind vestigii arheologice: structuri, construcţii, grupuri de clădiri, precum şi terenurile cu potenţial arheologic reperat, instituite conform legii; bunurile mobile, obiectele sau urmele manifestărilor umane, împreună cu terenul în care acestea au fost descoperite" (art. 2 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 modificată prin art. 2 lit. b) din Legea nr. 378/ 2001)[5].
Conform art. 20 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional bunurile culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetărilor arheologice sistematice, precum şi descoperirile fortuite sunt de drept proprietate publică, indiferent de regimul de proprietate asupra terenului din care acestea au fost recuperate. Din momentul descoperirii şi până la încheierea procedurii de clasare, care se declanşează din oficiu, bunurile culturale mobile descoperite în condiţiile de mai sus beneficiază de regimul juridic de protecţie prevăzut pentru bunurile clasate în categoria tezaur.
Aceste dispoziţii privind protecţia bunurilor culturale mobile indiferent de modul de descoperire au fost preluate în art. 45 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protecţia patrimoniului cultural naţional mobil, intrată în vigoare la 27 ianuarie 2001, astfel: "Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic sau geologic, precum şi cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 136 alin. (4) din Constituţia României[6], intră în proprietate publică, potrivit dispoziţiilor legale. Din momentul descoperirii bunurile arheologice sunt supuse procedurii de clasare iar direcţia judeţeană pentru cultură şi patrimoniu cultural naţional decide cărei instituţii i se vor transmite în administrare".
Bunurile mobile rezultate în urma unor descoperiri arheologice întâmplătoare vor fi predate de către descoperitor, în termen de maximum 72 de ore, direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional judeţean [art. 48 alin. (1) din Legea nr. 182/2000]. În acest caz procedura de clasare se declanşează din oficiu [art. 11 pct. 1 lit. e) din Legea nr. 182/2000]. În timpul desfăşurării procedurii de clasare din oficiu a unui bun cultural mobil acesta se află sub regimul de protecţie prevăzut pentru bunurile clasate în categoria tezaur (art. 17 din Legea nr. 182/2000).
Între siturile arheologice clasate în lista monumentelor istorice ce cuprind vestigii arheologice: structuri, construcţii, grupuri de clădiri, precum şi terenurile cu potenţial arheologic reperat, sunt enumerate "Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, comuna Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara", monumente aparţinând domeniului public, aflate în paza şi administrarea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva (hotărârile nr. 13/1997, 18/1998 şi 11/2001 ale Consiliului Judeţean Hunedoara)[7]. Importanţa excepţională pentru istoria şi cultura naţională rezultată din mărturiile materiale, bunurile mobile ce fac parte din categoria "Tezaur al patrimoniului cultural naţional mobil" şi bunurile imobile clasate în categoria monumentelor istorice aflate în Lista patrimoniului mondial a determinat protejarea lor prin instituirea asupra comunei Orăştioara de Sus a unei zone de interes arheologic prioritar [art. 2 lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000][8].
Drept urmare, principalele căi de acces spre "Sarmizegetusa Regia" şi celelalte cetăţi dacice au fost marcate cu panouri care informează şi avertizează publicul cu privire la regimul special de protecţie a zonei.
Cetăţile dacice şi terenurile cu potenţial arheologic reperat din Munţii Orăştiei, reprezentând un complex de monumente istorice, au fost protejate prin încredinţarea spre administrare Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane încă de la înfiinţarea sa (1920), precum şi prin menţionarea lor ca monumente istorice pe toate listele emise de autorităţile competente în domeniu, din 1957 şi până în prezent.
Astfel, conform "Statutelor pentru organizarea şi conducerea Muzeului Judeţului Hunedoara",> aprobate la 30 Decembrie 1920, între atribuţiile muzeului se enumerau:
* "g) a îngriji ruinele Sarmizegetusa şi a intenţiona înfiinţarea, lângă muzeul local, a unei filiale la Grădişte.
* h) a îngriji ruinele castelelor, taberelor şi cetăţilor daco–romane şi a face săpături la faţa locului.
...
j) a nu îngădui ca nechemaţi să facă săpături de natură preistorică şi istorică pe teritoriul judeţului.
Muzeul stă sub supravegherea Ministerului Culturii şi Artelor, care-l controlează prin Inspectoratul Muzeelor".
Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul României aprobată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 661/1955, completată cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1619/1957, publicată de Editura Academiei, cuprindea la poz. 111 "Rezervaţia arheologică "Cetăţile dacice", Orăştioara de Sus, Costeşti, Regiunea Hunedoara".
Lista monumentelor istorice situate pe teritoriul comunei Orăştioara de Sus, aprobată şi comunicată de Comisia Naţională a Monumentelor şi Siturilor Arheologice (cu adresa nr. 6380/20.11.1991), cuprindea 17 monumente între care sunt enumerate cele din Grădiştea de Munte, Costeşti, Blidaru etc. De asemenea, Lista monumentelor istorice a judeţului Hunedoara, păstrată în baza de date a Centrului de Informatică şi Memorie Culturală Bucureşti (1997), cuprinde monumentele istorice din zona comunei Orăştioara de Sus la pct. 52 – 54 şi 82 – 86.
În plan administrativ, protecţia siturilor – monument istoric din Munţii Orăştiei s-a realizat printr-un "Plan urbanistic zonal pentru zonele protejate: Cetatea Costeşti (Cetăţuia), Cetatea Blidaru şi Cetatea Sarmizegetusa – Regia – Grădiştea de Munte din comuna Orăştioara de Sus", care marchează limita zonei arheologice, precum şi prin Regulamentul local de urbanism, elaborate de Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului URBANPROIECT – Bucureşti, aprobate prin Hotărârea nr. 11/2001 a Consiliului Judeţean Hunedoara, emisă în temeiul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, republicată în 1997.
Siturile arheologice clasate monument istoricce cuprind vestigii arheologice: structuri, construcţii, grupuri de clădiri, precum şi terenuri cu potenţial arheologic reperatsunt proprietatea publică a Statului Român[9] reprezentat prin Ministerul Culturii şi Cultelor, fiind atribuite în administrarea instituţiilor publice - muzeele (art. 7 şi 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protecţia patrimoniului cultural naţional, art. 3 şi art. 10-16 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 aprobată cu modificări şi completări ulterioare)[10]. Obiectul protecţiei penale nu îl constituie dreptul de proprietate, ci posesia sau detenţia unui bun de către o altă persoană, decât făptuitorul indiferent de titlu sau caracterul acestuia[11].
Situl arheologic "Sarmizegetusa Regia", clasat monument istoric, este parte a domeniului public şi se află în administrarea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva,de la înfiinţarea acestuia.
În conformitate cu prev. art. 20 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994, "bunurile culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetărilor arheologice sistematice, precum şi descoperirile fortuite sunt de drept proprietate publică". Din momentul descoperirii şi până la încheierea procedurii de clasare, care se declanşează din oficiu, bunurile culturale mobile descoperite în condiţiile de mai sus, beneficiază de regimul juridic de protecţie prezentat pentru bunurile clasate în categoria tezaur". Aceste dispoziţii privind protecţia bunurilor mobile indiferent de modul descoperirii au fost preluate în art. 45 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 intrată în vigoare la 27 ianuarie 2001.
Este de remarcat însă faptul că în cazul de faţă, bunurile arheologice mobile nu reprezintă o descoperire întâmplătoare.
Descoperirea arheologică întâmplătoare este definită ca fiind "evidenţierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică" [art. 2 lit. e)] din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000). Întâmplătoare este descoperirea "care se produce din întâmplare, care survine neprevăzut, incidental, accidental, aleatoriu"[12]. Spre exemplu cu ocazia unor lucrări de corhănit buştenii în exploatările forestiere. Nu poate fi întâmplătoare, neprevăzută, descoperirea unor bunuri arheologice realizată ca urmare a unor acţiuni organizate, în cadrul cărora mai mulţi indivizi asociaţi care au cules informaţii despre existenţa unor tezaure în zone cu vestigii arheologice, s-au dotat cu autoturisme de teren, detectoare de metale performante, unelte pentru săpat, hărţi şi lucrări de specialitate, efectuând detecţii pe terenuri aparţinând domeniului public. Este exclus a se aprecia ca fiind întâmplătoare, identificarea unor bunuri prin detecţii neautorizate, într-un sit arheologic declarat zonă de interes naţional clasat monument istoric, aparţinând domeniului public.
Prin sit arheologic declarat zonă de interes naţional se înţelege "zona de interes arheologic prioritar care se instituie asupra teritoriului unităţii administrativ – teritoriale ce cuprinde acele situri arheologice a căror cercetare ştiinţifică, protejare şi punere în valoare este de importanţă excepţională pentru istoria şi cultura naţională prin mărturiile materiale, bunurile mobile sau imobile ce fac parte sau sunt propuse să facă parte din categoria "Tezaur al patrimoniului cultural naţional mobil" sau fac parte ori sunt propuse să fie incluse în categoria monumentelor istorice aflate în lista Patrimoniului Mondial" [art. 2 lit. g)] din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000).
Conform jurisprudenţei, teritoriul comunei asupra căreia s-a instituit zona de interes arheologic prioritar este sit arheologic, fiind protejat în integralitatea sa de acţiunile constând în detecţii şi săpături efectuate de persoane fizice sau juridice neautorizate[13].
În realitate situaţia de fapt relevă o localizare a bunurilor într-un sit arheologic - monument istoric, aparţinând domeniului public al statului român, despre care sunt de notorietate informaţiile şi dovezile privind existenţa a numeroase tezaure ale civilizaţiei dacice şi romane doar parţial evidenţiate până în prezent, care de altfel conferă sitului valoarea de monument istoric. Este şi raţiunea pentru care desfăşurarea de activităţi de cercetare arheologică într-un sit de către persoane neautorizate şi folosirea detectoarelor de metale era interzisă (art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000).
Cum bunul imobil, monument istoric aflat în patrimoniul muzeului, nu poate fi însuşit ca atare, inculpaţii au localizat, detaşat, apoi şi-au însuşit pe nedrept bunuri arheologice încorporate în situl monument istoric, care în calitatea lor de mărturii ale civilizaţiei materiale a strămoşilor îi şi confereau valoarea de monument istoric.
Examinând problema obiectului material al infracţiunii de furt (corpus criminis), literatura de specialitate reţine că imobilele nu pot constitui obiect material al furtului, doar părţile componente ale acestora (ex. materialele componente ale unei case), odată ce au fost detaşate de corpul imobilului, devin bunuri mobile şi însuşirea lor constituie infracţiunea de furt[14]. Obiectul material poate fi un bun corporal mobil ce prezintă valoare şi care în momentul săvârşirii infracţiunii se află în posesia sau detenţia altuia[15].
Posesia sitului monument istoric în integralitatea sa, cu toate bunurile arheologice mobile încorporate, ca stare de fapt existentă în momentul însuşirii unora dintre acestea era realizată atât sub aspectul elementului material, corpus, constând în puterea materială pe care muzeul o avea asupra universalităţii bunurilor aflate în sit, respectiv totalitatea faptelor de păzire, deţinere, conservare, cercetare şi valorificare a bunurilor şi informaţiilor obţinute, cât şi sub aspectul elementului intenţional, animus, constând în voinţa muzeului, ca persoană juridică, de a se comporta ca titular al dreptului exercitat asupra sitului monument istoric şi a bunurilor arheologice mobile încorporate în acesta[16].
În toate cazurile, conf. art. 20 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994, în vigoare la data săvârşirii faptelor, "bunurile descoperite sunt proprietate publică şi din momentul descoperirii, beneficiază de regimul de protecţie prevăzut pentru bunurile clasate în categoria "tezaur".
În concluzie,susţinerile inculpaţilor că brăţările dacice - bunuri care, conform expertizei muzeografice, se încadrează în patrimoniul cultural naţional, clasa tezaur - detaşate dintr-un sit arheologic clasat monument istoric aparţinând domeniului public, înscris pe Lista Monumentelor Patrimoniului Cultural Naţional (din anul 1955), nu fac parte din patrimoniul cuiva (res nullius sau res derelictae, susţineri reţinute întocmai în încheierea curţii de apel nr. 61/21 mai 2005, ca motiv al punerii în libertate a acestora), sunt lipsite de temei. Aceste apărări confundă dorinţa inculpaţilor cu realitatea normativă riguroasă care exista la data săvârşirii faptelor: plasarea sitului arheologic "Sarmizegetusa Regia" pe lista monumentelor istorice ale patrimoniului cultural naţional şi protecţia juridică a bunurilor arheologice mobile încă de la descoperire.
Apărarea conform căreia bunurile însuşite nu ar fi aparţinut patrimoniului cultural naţional deoarece încă nu au fost supuse procedurii de clasare[17] se impune a fi înlăturată întrucât pe de o parte ele sunt părţi detaşate dintr-un monument istoric clasat şi sunt protejate încă de la detaşare, iar pe de altă parte, în situaţia unei descoperiri arheologice întâmplătoare (ceea ce nu este cazul), inculpaţii nu-şi pot invoca în apărare propria încălcare a legii, respectiv obligaţia legală de a preda bunurile autorităţilor competente în termen de 72 de ore de la descoperire. Această apărare este contrazisă de dispoziţiile legale susmenţionate care prevăd ca bunurile arheologice descoperite aparţin domeniului public, fiind protejate din momentul descoperirii, precum şi în cursul perioadei de clasare, asemenea bunurilor din categoria "tezaur".
Sub aspectul vinovăţiei inculpaţii nu se pot apăra nici în sensul necunoaşterii calităţii de monument istoric al sitului arheologic, calitate care este de notorietate, dovadă fiind şi faptul că membrii asociaţiei "braconierilor" îşi orientau acţiunile exclusiv spre zona protejată a cetăţilor dacice unde se cunoaşte că s-au descoperit numeroase tezaure şi chiar după ce au fost surprinşi, fiind sancţionaţi, şi-au continuat activitatea infracţională luând măsuri suplimentare pentru a nu fi depistaţi.
În practica judiciară a fost înlăturată apărarea inculpaţilor cetăţeni străini, surprinşi în timp ce efectuau, neautorizaţi, detecţii şi săpături în zona cetăţii dacice "Piatra Roşie", situată pe teritoriul comunei Boşorod, jud. Hunedoara, apărare constând în greşita reprezentare a realităţii, pretins generată de lipsa unor inscripţii şi marcaje privind protejarea sitului arheologic, respectiv interdicţia efectuării de detecţii şi săpături, înlăturată de instanţă ca fiind irelevantă raportat la principiul conform căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea dispoziţiilor legii penale[18].
Punctul arheologic Căprăreaţa,nu se află la vreo margine a zonei de interes arheologic prioritar instituit asupra sitului arheologic, cuprinzând întreaga suprafaţă a comunei Orăştioara de Sus, ci în zona centrală a acesteia, astfel încât inculpaţii nu pot invoca nici vreo eroare de demarcare a zonei[19].
Mai mult chiar, accesul în zona protejată fiind controlat cu o barieră şi un punct de control, instalate pe drumul spre situl arheologic "Sarmizegetusa Regia", în localitatea Costeşti, adeseori inculpaţii se avertizau reciproc pentru a evita trecerea pe la bariera unde autorităţile efectuau verificări, împrejurare care de asemenea demonstrează conştiinţa vinovată a acestora. În practica judiciară, conştiinţa vinovată a făptuitorilor a mai fost pusă în evidenţă, după caz, prin descoperirea în urma unor percheziţii domiciliare a bunurilor arheologice (monede dacice şi romane), însuşite fără drept din situri şi îngropate în rondul de flori din faţa casei[20], în curtea casei socrilor[21], sau ascunse în scorbura unui nuc din grădină[22].
În raport cu aceste considerente, inculpaţii au acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei directe:au avut reprezentarea urmării activităţii pe care o desfăşoară, respectiv trecerea bunurilor de patrimoniu din posesia administratorului, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, în sfera lor de stăpânire şi au urmărit realizarea acestui rezultat. Au urmărit de asemenea, valorificarea prin înstrăinarea acestor bunuri pricinuind pierderea lor pentru patrimoniul cultural naţional, urmare care a fost efectiv realizată[23]. Prin înstrăinareaunui bun se înţelege transmiterea acelui bun unei alte persoane sub orice formă în alte condiţii decât cele prevăzute de lege[24].
Dacă cu privire la pierderea bunului la care s-a făcut referire mai sus a fost săvârşită şi o altă faptă, care constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, în cauză sunt incidente prevederile referitoare la acea infracţiune, cu aplicarea art. 2801 alin. (2) C. pen. Astfel, într-o speţă similară, instanţa supremă a decis că fiind îndeplinită cerinţa prev. de art. 2801 alin. (2) C. pen., se impune să se reţină că inculpaţii care au sustras bunuri de patrimoniu dintr-un muzeu şi le-au ascuns, au săvârşit o singură infracţiune, aceea prev. de art. 208 rap. la art. 209 lit. a), e), g) cu aplicarea art.2801 alin. (2) C. pen.[25].
Aceeaşi încadrare juridică, cu aplicarea art. 2801 alin. (2) C. pen., se impunea a fi reţinută şi în cazul inculpaţilor cetăţeni români, condamnaţi pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. c) C. pen., care la comanda unui cetăţean străin, rămas neidentificat, au sustras contra sumei de câte 100 mărci germane un medalion funerar şi un altar cu inscripţie în limba latină, monumente aparţinând patrimoniului cultural naţional, expuse în curtea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, pricinuindu-se pierderea acestora pentru patrimoniul cultural al României[26].
Într-un alt caz, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen., se impunea a fi reţinută cu aplicarea art. 2801 alin. (2) C. pen. funcţionarului care în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, printr-o conduită abuzivă a vândut, la comandă, unui colecţionar rămas neidentificat, biblioteca în stil Biedermeier a unei vechi familii nobiliare din Transilvania, datată din 1887, aflată în inventarul Primăriei Sălaşu de Sus, jud. Hunedoara şi cuprinsă în evidenţa patrimoniului cultural naţional. Înstrăinarea a avut ca urmare şi în acest caz, pierderea bunului pentru patrimoniul cultural naţional[27].
Practica judiciară a înregistrat, de asemenea, cazuri în care furtul calificat de bunuri aparţinând patrimoniului cultural naţional prevăzut de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 2801 C. pen., a fost comis în concurs ideal cu infracţiunea de distrugere de monumente istorice prevăzută de art. 55 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 cu aplicarea art. 217 alin. (2) din C. pen. Astfel, făptuitorii însuşindu-şi fără drept blocuri de calcar din situl arheologic în conservare al castrului roman Germisara – Cigmău, jud. Hunedoara, au produs şi distrugerea unei părţi a zidurilor fortificaţiei militare[28].
2. Însuşirea bunurilor arheologice dintr-un sit monument istoric este realizată printr-o infracţiune – mijloc: efectuarea de către persoanele fizice sau juridice neautorizate a unor detecţii sau săpături în siturile arheologice, faptă prevăzută de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000[29].
Obiectul juridic special protejat este interesul ocrotirii patrimoniului arheologic, ca valoare socială importantă. Obiectul material (corpus criminis) îl constituie bunurile arheologice mobile încorporate în situri şi vizate de interesul ocrotit prin incriminarea infracţiunii (în măsura în care sunt identificate). Subiect activ poate fi orice persoană fizică neautorizată, respectiv persoana din conducerea unei persoane juridice, care a dispus efectuarea detecţiilor sau săpăturilor în lipsa autorizaţiei. Elementul material al laturii obiective constă în două acţiuni alternative: efectuarea de detecţii sau efectuarea de săpături. Fiecare dintre acţiuni trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii: neautorizarea conform art. 46 din lege[30] şi efectuarea acţiunilor în locuri speciale, respectiv siturile arheologice.
Detecţia este "acţiunea de a detecta"[31], respectiv "operaţie de identificare a prezenţei unui semnal util într-o recepţie de unde electromagnetice" (din fr. détection)[32]. Identificarea este înţeleasă ca "acţiunea de a identifica (a constata, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru, a recunoaşte) şi rezultatul ei"[33].
Infracţiunea se consumă în momentul creării situaţiei de pericol pentru interesele ocrotite: punerea în executare a acţiunilor de a efectua detecţii sau săpături în aria ocrotită de lege, chiar dacă acţiunile au constat doar în parcurgerea procesului de identificare fără a se solda cu rezultate concrete (constatarea prezenţei semnalului, localizarea bunului etc.).
Întrucât legiuitorul foloseşte expresia "detecţii", în practica de urmărire penală s-a pus problema dacă nu cumva utilizarea detectorului o singură dată, fără realizarea unei repetabilităţi, respectiv a exigenţei pluralului, ar constitui tentativă la această infracţiune, prevăzută de art. 73 alin. (2) din lege[34]. Cum detecţia se realizează instantaneu în momentul punerii în funcţiune a aparatului în perimetrul protejat, deplasarea făptuitorului în situl arheologic implică obligatoriu o pluralitate de acte specifice operaţiunii de căutare şi identificare a prezenţei semnalului util, caracterizate în mod firesc de legiuitor prin expresia "detecţii". În consecinţă, pentru reţinerea acestei infracţiuni nu este necesară dovedirea repetabilităţii faptelor, însă în cazul săvârşirii lor în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. privind infracţiunea continuată.
În practica judiciară s-a reţinut tentativă la această infracţiune, prevăzută de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, făptuitorului care punându-şi în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea şi-a procurat detector de metale performant, a chemat martorul posesor de autoturism de teren şi a realizat cu acesta o recunoaştere a zonei protejate, pentru ca a doua zi să efectueze neautorizat detecţii, acţiuni întrerupte de intervenţia organelor de poliţie care au executat o percheziţie domiciliară şi i-au ridicat detectorul[35].
În speţa privind brăţările dacice discutată anterior, infracţiunea a fost săvârşită de inculpaţi cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe.A fost comisă în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale de a efectua detecţii şi săpături în lipsa autorizării, în vederea localizării şi însuşirii obiectelor arheologice de patrimoniu încorporate în siturile arheologice monument istoric.
Faptele inculpaţilor de a efectua fără autorizare detecţii şi săpături în siturile arheologice nu constituie contravenţia de desfăşurare de activităţi de cercetare arheologică de către persoane neatestate, precum şi folosirea detectoarelor de metale în alte condiţii decât cele precizate de lege[art. 5 alin. (7)] prevăzută de art. 24 pct. 1 lit. f) din Legea nr. 378/2001 privind protecţia patrimoniului arheologic publicată în Monitorul Oficial nr. 394/18 iulie 2001. Această contravenţie sancţionează fapte de pericol social redus, abateri ce aduc atingere activităţii de cercetare ştiinţifică arheologică cu care inculpaţii nu aveau nimic comun.
Cercetarea arheologică este definită ca fiind "ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific şi tehnic menite să asigure prospectarea, identificarea, decopertarea prin săpături arheologice, investigarea, recoltarea, înregistrarea şi valorificarea ştiinţifică, inclusiv publicarea, a patrimoniului arheologic. Cercetarea arheologică se realizează în condiţiile prezentei ordonanţe de către personalul de specialitate atestat şi înregistrat în Registrul arheologic" [art. 2 lit. c)] din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000).
Este de remarcat, totodată precizarea legii că faptele susmenţionate sunt contravenţii dacă "potrivit legii nu constituie infracţiuni". Ori, inculpaţii erau asociaţi încă din anul 2000 în vederea săvârşirii de infracţiuni la regimul de ocrotire a bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional.
În acest sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa care a hotărât că fapta inculpaţilor care au efectuat fără autorizaţie detecţii şi săpături într-un sit arheologic declarat zonă de interes arheologic prioritar, constituie infracţiunea prevăzută de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, iar nu contravenţia prevăzută de art. 24 pct. 1 lit. f) din Legea nr. 378/2001[36].
Având în vedere problemele ridicate în practica judiciară de formularea textului art. 73 alin. (1) din Legea nr.182/2000, la reglementarea regimului de protecţie a patrimoniului arheologic printr-un act normativ special, în vederea asigurării unui instrument juridic mai eficace în reprimarea acestor fapte, legiuitorul a urmărit reformularea textului incriminator îndeosebi sub aspectul elementului material al laturii obiective.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1 pct. 19 din Legea nr. 462/2003 pentru modificarea şi completarea art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri ca zonă de interes naţional, a fost incriminat ca infracţiune "accesul cu detectoare de metale şi utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic reperat, fără autorizarea prealabilă, "fapte sancţionate cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Tentativa se pedepseşte.
În cazul noii infracţiuni, elementul material al laturii obiective îl constituie acţiunea de accedere cu detectoare de metale în zonele cu potenţial arheologic reperat, urmată de utilizarea lor. Acţiunea trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii: neautorizarea conform dispoziţiilor legii, precum şi executarea acestora în ariile protejate de lege, respectiv "zonele cu patrimoniu arheologic reperat".
Prin "zonă cu patrimoniu arheologic reperat" se înţelege "terenul delimitat conform legii, în care urmează să se efectueze cercetări arheologice pe baza informaţiilor sau a studiilor ştiinţifice care atestă existenţa subterană sau subacvatică de bunuri de patrimoniu, susceptibile să facă parte din patrimoniul cultural naţional." [art. 2 alin. (1) lit. k) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 – republicată cu modificările şi completările ulterioare].
Cum infracţiunea prevăzută de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 nu a fost abrogată prin reglementarea specială a regimului de protecţie a patrimoniului arheologic, ne aflăm în prezenţa unui concurs de texte de incriminare. În cauza discutată sunt aplicabile prev. art. 13 C. pen., dispoziţia legală mai favorabilă fiind cea cuprinsă în art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 care prevede sancţiunea închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Adoptarea noului text incriminator prin legislaţia specială, presupune - de lege ferenda - abrogarea infracţiunii prevăzute în vechiul text, concurent, al art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, care nu îşi mai găseşte raţiunea juridică. Problemele ridicate de aplicarea în practică impun, de asemenea, reformularea şi completarea art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 astfel: "accesul cu detectoare de metale sau efectuarea de săpături în siturile arheologice sau zonele cu patrimoniu arheologic reperat, fără autorizarea prealabilă".
În practica de urmărire penală s-au întâlnit frecvent, situaţii în care făptuitorii au fost surprinşi la controlul vamal, în tentativa de a scoate ilegal din ţară bunuri susceptibile a face parte din patrimoniul cultural naţional, faptă neincriminată de legea penală. Astfel, făptuitorii cetăţeni români şi sârbi au fost surprinşi de organele poliţiei de frontieră în zona Punctului de Control Trecere Frontieră Moldova Nouă având în bagajele din autoturism un tezaur compus din 2990 monede romane şi 606 obiecte de podoabă, arme etc.[37]. După ridicarea bunurilor de patrimoniu, organele judiciare au fost solicitate de persoanele în cauză să le restituie, pretinzând că acestea reprezentau moştenire de familie .
De lege ferenda se impune incriminarea grabnică a tentativei la infracţiunea de export ilegal de bunuri culturale mobile prevăzută de art. 69 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. De altfel, această faptă a mai fost incriminată prin art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, astfel: "Trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional (...). Tentativa se pedepseşte". Textul susmenţionat a fost abrogat, în mod surprinzător, prin art. 1 pct. 7 lit. g) din Legea nr. 11/1994 privind unele ordonanţe ale Guvernului emise în baza Legii nr. 81/1992 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea contractării şi garantării unor credite externe. În aceste circumstanţe, în practica organelor judiciare, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor proprietari ai sculpturii "Domnişoara Pogany", realizată de Constantin Brâncuşi, bun cultural mobil susceptibil a face parte din patrimoniul cultural naţional (însă neclasificat), întrucât fapta acestora constând în trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a sculpturii, nu era prevăzută de legea penală ci reprezenta contravenţia prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 11/1994[38].
Ulterior, fapta de export ilegal de bunuri culturale mobile a fost reincriminată abia prin dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 182/2000, omiţându-se însă sancţionarea tentativei.
3. Elucidarea problematicii regimului juridic al bunurilor arheologice presupune, de asemenea, examinarea situaţiei bunurilor arheologice mobile ce provin dintr-o zonă cu patrimoniu arheologic reperat sau dintr-un sit clasat monument istoric aflat în proprietate privată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 182/2000 persoanele fizice care au descoperit întâmplător bunuri din categoria celor prevăzute în art. 45 alin. (1) (arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice) sunt obligate să le predea în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unităţii administrativ – teritoriale în a cărei rază s-a făcut descoperirea, indiferent dacă terenul se află în proprietate privată sau publică, beneficiind de recompensa bănească prevăzută de lege.
Proprietarii şi titularii altor drepturi reale asupra terenurilor în care se află situri arheologice şi a celor pe care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic reperat au obligaţia de a permite accesul personalului autorizat, în condiţiile legii, în vederea cercetării şi protejării patrimoniului arheologic, precum şi asigurării măsurilor de protecţie şi pază a bunurilor de patrimoniu [art. 9 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000, republicată].
De asemenea, potrivit art. 95 din Legea nr. 18/1991, republicată, monumentele istorice, vestigiile şi obiectele arheologice, tezaurele care se vor descoperi la suprafaţa solului sau în subsol sunt sub protecţia legii. Proprietarii şi deţinătorii terenurilor sunt obligaţi să asigure integritatea acestora, să sesizeze organele de stat şi să permită efectuarea lucrărilor de cercetare şi conservare. Pentru pagubele suferite se vor acorda despăgubiri[39].
La rândul lor, direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti au obligaţiile de a asigura supravegherea de specialitate a lucrărilor la care au fost consemnate descoperiri arheologice întâmplătoare, declanşând, după caz, procedurile de clasare pentru bunurile prevăzute de lege; emit certificatul de descărcare de sarcină arheologică în cazul cercetărilor arheologice preventive necesitate de construcţia de locuinţe private; anunţă poliţia şi jandarmeria cu privire la fiecare descoperire întâmplătoare, în vederea organizării pazei şi supravegherii zonei respective (art. 13 din Ordonanţă).
Cercetările arheologice pot fi efectuate numai cu acordul proprietarului terenului (în caz contrar cu autorizarea instanţei) care este îndreptăţit să primească despăgubiri din partea instituţiilor publice în subordinea cărora se află iniţiatorul cercetărilor arheologice, pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru orice alte prejudicii produse prin cercetările efectuate (art. 47 din Legea nr. 182/2000).
Terenul delimitat, (inclusiv cel proprietate privată), în care urmează să se efectueze cercetări arheologice pe baza informaţiilor sau a studiilor ştiinţifice care atestă existenţa subterană sau subacvatică de bunuri de patrimoniu arheologic, susceptibile să facă parte din patrimoniul cultural naţional, reprezintă o zonă cu patrimoniu arheologic reperat. Până la finalizarea cercetării arheologice şi luarea măsurilor corespunzătoare de protecţie şi punerea în valoare a descoperirilor arheologice, zonele de protecţie a siturilor arheologice sau istorice, instituite conform legii, sunt asimilate zonelor cu potenţial arheologic reperat (art. 2 alin. (1) lit. k) din Ordonanţa nr. 43/2000, republicată). Aceste zone sunt protejate, asemeni siturilor proprietate publică, prin incriminarea accesului cu detectoare de metale şi a utilizării lor fără autorizare prealabilă (art. 27 din Ordonanţă) împotriva oricăror făptuitori chiar a celor care au calitatea de proprietari ori sunt titularii altor drepturi reale.
Astfel, în practica judiciară s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor de efectuare de detecţii şi săpături neautorizate în situri arheologice, prevăzută de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 şi nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri prevăzută de art. 2801 alin. (1) C. pen., făptuitorilor care efectuând neautorizaţi detecţii şi săpături[40] în grădina aflată în proprietatea unuia dintre ei, situată în satul Grădiştea de Munte, comuna Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara, cuprinsă în zona de protecţie a siturilor arheologice, au descoperit un tezaur alcătuit din 16o monede dacice şi romane cu valoare de patrimoniu cultural naţional, pe care le-au ascuns. Dintre acestea, 80 monede le-au înstrăinat unei persoane neidentificate din municipiul Timişoara, pricinuindu-se pierderea lor pentru patrimoniul cultural naţional[41].
Siturile clasate monument istoric aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot face obiectul circuitului civil, respectiv pot fi vândute în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului român prin Ministerul Culturii şi Cultelor.
În concluzie, siturile arheologice, zonele cu patrimoniu arheologic reperat, respectiv bunurile aflate în acestea sunt protejate prin lege şi în situaţia în care fac obiectul proprietăţii private, inclusiv împotriva proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale care ar fi tentaţi să comită actele incriminate de lege (efectuarea de detecţii sau săpături în situri arheologice, accesul cu detectoare de metale în zonele cu patrimoniu arheologic reperat, distrugerea sau degradarea unor monumente, sustragerea bunurilor arheologice din situri aflate în administrarea muzeelor). Dreptul real de proprietate al acestora asupra terenurilor în cauză este îngrădit legal dintr-un interes public, cultural – istoric, respectiv interesul ocrotirii şi conservării siturilor arheologice şi a bunurilor încorporate în calitatea lor de mărturii ale civilizaţiei materiale a strămoşilor.
Ministerul Culturii şi Cultelor, ca reprezentant al Statului Român, abilitat prin lege cu luarea măsurilor de ocrotire şi conservare a siturilor arheologice, respectând nuda proprietate, atribuie prin direcţiile judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, posesia şi administrarea sitului, unei instituţii muzeale care organizează şantierul arheologic. Direcţiile judeţene asigură supravegherea de specialitate a lucrărilor, luarea măsurilor de clasare a bunurilor prevăzute de lege şi emiterea certificatului de descărcare de sarcină arheologică, în cazul cercetărilor arheologice preventive.
Fapta unei persoane de a efectua detecţii şi săpături, fără a fi autorizată şi de a sustrage bunuri arheologice cu valoare de patrimoniu dintr-un sit clasat monument istoric, aflat pe un teren proprietate privată, respectiv de a le înstrăina, pricinuindu-se pierderea lor pentru patrimoniul cultural naţional, constituie infracţiunile prevăzute de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 şi art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 2801 alin. (2) C. pen. Parte vătămată este Statul Român, reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor.
Aceleaşi infracţiuni se vor reţine şi în cazul proprietarului de teren care prin detecţii sau săpături, efectuate fără a fi autorizat, identifică şi înstrăinează bunuri arheologice cu valoare de patrimoniu, pricinuind pierderea lor pentru patrimoniul cultural naţional.
Când se justifică, legitim, dreptul de proprietate (cumpărare, moştenire etc.), monedele şi alte piese antice pot fi deţinute şi înstrăinate legal pe teritoriul naţional.
Jurisprudenţa a stabilit că elucidarea situaţiei de fapt şi de drept într-o cauză privind deţinerea şi tranzacţionarea de monede şi alte piese antice, implică în mod necesar identificarea provenienţei, stabilirea condiţiilor în care piesele au fost descoperite (persoanele, locul, mijloacele, autorizarea) a autenticităţii şi apartenenţei la patrimoniul cultural naţional, respectiv dacă tranzacţiile s-au efectuat pe teritoriul naţional sau în străinătate[42].
4. Examinând comparativ regimul juridic al tezaurului , bun arheologic mobil, susceptibil a face parte din patrimoniul cultural naţional, reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic, respectiv Legea – cadru nr. 182/2000 privind protecţia patrimoniului cultural naţional mobil şi regimul juridic al comorii reglementat de art. 649 C. civ., remarcăm faptul că potrivit dispoziţiilor legale, doctrinei şi jurisprudenţei în materie "comoara este orice lucru ascuns sau îngropat pe care nimeni nu poate justifica că este proprietar şi care este descoperit printr-un pur efect al hazardului". Un obiect descoperit poate constitui o comoară chiar dacă ascunderea lui este de dată recentă, când au intervenit împrejurări speciale, cum ar fi un război, încât nu se poate şti cine l-a ascuns acolo unde a fost descoperit[43].
Tezaurul bun arheologic mobil este susceptibil de a face parte din patrimoniul cultural naţional mobil, fiind supus exclusiv legislaţiei speciale, dacă este alcătuit din "bunuri arheologice şi istoric – documentare de valoare excepţională precum: a) descoperirile arheologice terestre şi subacvatice, unelte, ceramică, inscripţii, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi harnaşament, arme, însemne funerare; b) elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice; c) mărturii materiale şi documentare privind istoria politică, economică, socială, militară, religioasă etc. (art. 3 pct. 1 din Legea nr. 182/2000)."
Descoperirile arheologice întâmplătoare se anunţă în termen de cel mult 72 de ore primarului localităţii de către persoana descoperitoare, proprietarul ori titularul dreptului de administrare a terenului în cauză [art. 4 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000, modificată şi republicată], sub sancţiunea amenzii contravenţionale de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei şi a confiscării bunurilor descoperite [art. 29 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000]. Bunurile mobile rezultate în urma descoperirilor arheologice întâmplătoare vor fi predate de către descoperitor în termen de maximum 72 de ore direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti (art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000, modificată şi republicată). Persoanele care le-au descoperit au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului şi chiar la o bonificaţie suplimentară de 15% în cazul bunurilor culturale de valoare excepţională [art. 48 alin. (4) – (7) din Legea nr. 182/2000].
Pentru ca dispoziţiile art. 649 C. civ. să-şi găsească aplicaţiunea ("dacă tezaurul este găsit în fond străin, se împarte pe din două între cel care l-a descoperit şi între proprietarul fondului") trebuie ca descoperirea comorii să fie făcută printr-un "pur efect al întâmplării" (par le pur effect du hasard") deoarece în cazul când comoara se descoperă în urma unor cercetări făcute fie din ordinul proprietarului fondului în care a fost găsită, fie al unei persoane, ea aparţine proprietarului fondului. Dacă o persoană străină face cercetări pe un fond fără consimţământul proprietarului acestui fond, comoara găsită aparţine în întregime proprietarului fondului[44].
În cazul când cel care găseşte o comoară într-un fond străin şi-o însuşeşte în mod fraudulos în întregime, fără să dea proprietarului fondului jumătate din ea, comite un furt în prejudiciul proprietarului fondului, deoarece sustragerea lucrului comun de către unul dintre coproprietari constituie infracţiunea de furt[45].
În concluzie, în cazul descoperirilor arheologice (inclusiv al celor întâmplătoare) sunt aplicabile dispoziţiile legislaţiei speciale (Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic cu modificările ulterioare, completată cu Legea – cadru nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil), aria de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 649 C. civ. fiind restrânsă la comoara de dată recentă, alcătuită din bunuri mobile cu valoare strict patrimonială, comercială, însă fără valoare istorică, arheologică etc. Monumentele funerare (mormintele) antice şi obiectele preţioase aflate în ele nu constituie o comoară, după rigoarea principiilor de drept[46]. De asemenea, pentru ca un lucru mobil descoperit îngropat sau ascuns să poată constitui o comoară, trebuie ca nimeni să nu poată dovedi că este proprietarul acestuia[47].
[1] Valoarea tezaurului, pentru patrimoniul cultural naţional, este evidenţiată de expertiza muzeografică: "această brăţară, la care se adaugă şi cele menţionate de doamna expert Barbara D.L., reprezintă un orizont de podoabe necunoscut până acum în epoca dacică clasică (secolele II a.Chr. – II p.Chr.), ele fiind singurele exemplare realizate din aur". Este relevată, de asemenea, în cuprinsul mesajelor trimise de expertul german Barbara D.L. pe parcursul anchetei, investigatorului sub acoperire Margot:
"Dragă M,
Îţi mulţumesc pentru e-mail şi imaginile brăţării. De fapt, am văzut o brăţară de acest tip în vara lui 2000 şi am discutat cu d-na Marinescu din punct de vedere arheologic. Dar nu pot spune că este într-adevăr brăţara pe care mi-ai transmis-o. Tipul este exact acelaşi, dar mi se pare că este ceva mai "masivă". Îmi amintesc că greutatea, pe care am verificat-o cu cântarul meu de bucătărie, era puţin peste un kilogram.
În urmă cu câţiva ani, poliţia germană m-a contactat şi mi-a arătat fotografii cu doi tineri, pentru a identifica persoana care a venit la mine cu brăţara. Sper, în calitate de colegă, că vei înţelege că am fost absolut fascinată de bijuterie şi că am profitat de ocazie pentru a studia tehnica brăţării, chiar în momentele în care stăteam de vorbă cu tânărul. Îmi amintesc că, de fapt, persoana nu era un anticar profesionist.
Probabil că ştii deja că o brăţară a fost pusă în vânzare publică la New York, dar nu s-a vândut deoarece nu există cerere pentru obiecte de interes regional, adică cele care nu sunt nici greceşti şi nici romane. Conform zvonurilor publice, există încă unele brăţări de acest tip, descoperite împreună, la câţiva antiquari.
Sper că ne vom cunoaşte cu prima ocazie în care voi fi în România sau aici, în Germania. Barbara Deppert."
După adresă, magazinul nu se află în Frankfurt, ci la Moglingen, după codul poştal, este în regiunea Stuttgart. Săptămâna trecută, o prietenă mi-a spus că două brăţări se află în vitrina unei noi galerii de artă din Munchen, dar nu are şi adresa.În general, anticarii nu vor să vorbească de această afacere. Ei se tem de doi sârbi care fac tranzacţiile. Şi mai multe persoane mi-au spus că unul dintre cei doi sârbi controlează traficul cu monede şi antichităţi în România, cu sprijinul unei persoane cu poziţie foarte înaltă în ministerul român al culturii. Acelaşi lucru mi s-a spus de mai multe ori şi în anii trecuţi. Salutări cordiale, Barbara."
[2] În luna februarie 2002, în timpul desfăşurării anchetei, realizatorul TV Tora Radu Dragoş a reuşit o penetrare a reţelei infracţionale din municipiul Deva, producând un film documentar în care doi membri ai reţelei, caracterizaţi tăinuitori, prezentau sub protecţia anonimatului, pe lângă alte obiecte de patrimoniu, o brăţară spiralică din aur.
În seara zilei de 9 martie 2002, prezentatorul Tora Radu Dragoş arăta pe postul OTV: "Ceea ce vedeţi aici, în mâna mea, este o brăţară de aur masiv, ascunsă de unul dintre căutătorii din această zonă, o brăţară pe care, v-o garantez, orice muzeu din lume şi-ar dori-o. Are în jur de 1.500 grame, e incredibil! Poate n-o să vă vină să credeţi, dar este crudul adevăr: Muzeul Naţional de Istorie, în subsolul căruia într-o cameră blindată sunt expuse cele mai valoroase obiecte din aur descoperite în România, nu are o brăţară ca cea aflată acum în posesia bandelor de căutători din Deva. Există totuşi una foarte asemănătoare dar, aş spune eu, din păcate, din argint".
[3](2) Patrimoniul cultural naţional este alcătuit din:
* a) bunuri cu valoare excepţională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la civilizaţia universală;
* b) bunuri culturale care fac parte din colecţiile publice care figurează în inventarele muzeelor, arhivelor şi fondurilor bibliotecilor;
* c) bunuri culturale care fac parte din inventarele cultelor religioase şi ale instituţiilor ecleziastice.(art. 1 din Legea nr. 182/2000).
[4] Principalele acte normative prin care a fost reglementat acest domeniu sunt: Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional aprobată prin Legea nr. 41/1995; Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional aprobată cu modificări prin Legea nr. 378/2001; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2001 privind unele măsuri în domeniile culturii şi artei, cultelor, cinematografiei şi dreptului de autor aprobată cu modificări prin Legea nr. 574/2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil aprobată cu modificări prin Legea nr. 314/2004; Legea nr. 105/2004 privind pentru modificarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil şi Legea nr. 314/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
[5] Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, publicată în Monitorul Oficial nr. 45/31 ianuarie 2000, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 378/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 394/2001.
[6] Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică (art. 136 alin. (4) din Constituţia României).
[7]Monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 422/2001).
[8] Despre preocupările privind perfecţionarea legislaţiei de ocrotire a monumentelor istorice a se vedea El. Tanislav, E. Tanislav, Observaţii în legătură cu reglementarea actuală referitoare la protejarea monumentelor istorice, în "Dreptul" nr. 6/2001, p. 92; A. Condruz, Prevenirea şi combaterea traficului ilicit cu obiecte aparţinând patrimoniului cultural naţional, Academia de Poliţie Bucureşti, studii postuniversitare (nepublicată).
[9] Bunurile care se află în proprietatea statului şi servesc la folosinţa tuturor (que sunt in uso publico) aparţin domeniului public (res publicae), spre deosebire de bunurile pe care statul le posedă şi le administrează ca un particular şi care aparţin domeniului privat (patrimonio fisci, res fiscales). A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept Civil Român, vol. I, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p. 566.
[10] Conform art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul Oficial nr. 407/24 iulie 2001, monumentele istorice pot fi şi în proprietate privată (ex. terenuri cuprinzând vestigii arheologice), acestea fiind vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului român prin Ministerul Culturii şi Cultelor sau al unităţilor teritorial administrative, după caz, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.
[11] A se vedea O. Aug. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 149.
[12] A se vedea I. Coteanu şi colab., Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 538.
[13] A se vedea Judecătoria Hunedoara, S. pen. nr. 282/2001, pronunţată în dosarul nr. 2007/2001 (nepublicată).
[14] A se vedea T.Vasiliu ş.a., Codul penal comentat şi adnotat,partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 255.
[15] A se vedea O. Aug. Stoica, op.cit., p. 149.
[16] Despre elementele posesiei, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. I., p. 576.
[17] Apărarea privind omisiunea clasării unor bunuri culturale este inspirată din cazul "Codex Aureus", în care funcţionari ai Bibliotecii Naţionale a României şi ai Filialei Batthyaneum Alba Iulia au fost scoşi de sub urmărire penală, pe acest motiv (neclasarea ca bun al patrimoniului cultural naţional), pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 248 combinat cu art. 248/1 C. pen. şi art. 249 C. pen., constând în faptele de exercitare defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, prin care au permis fără drept reprezentanţilor unui muzeu din Germania şi ai Editurii Faksimile Verlag Luzern din Elveţia, fotografierea şi reproducerea manuscrisului "Evanghelierul de la Lorsch – partea I", capodoperă a epocii carolingiene, datată în sec. IX, cunoscută sub denumirea "Codex Aureus", fapte care au afectat dreptul de proprietate al Statului Român asupra manuscrisului, au produs un prejudiciu de 1,5 milioane $ şi au cauzat degradarea manuscrisului, bun cultural de valoare inestimabilă şi susceptibil a face parte din patrimoniul cultural naţional. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia urmărire penală şi criminalistică, dosar nr. 415/P/2002 (nepublicat).
[18] A se vedea Curtea de Apel Alba Iulia, S. pen. dec. nr. 660/2001, pronunţată în dosarul nr. 4968/2001 (nepublicată).
[19] Punctul arheologic Căprăreaţa, parte componentă a sitului "Sarmizegetusa Regia" este menţionat în literatura de specialitate şi cercetat încă din anul 1971, astfel: "În primăvara anului 1971, la corhănitul buştenilor din exploatarea forestieră de pe versantul de sud al piciorului Muncelului pe care se află Sarmizegetusa şi la est de "incinta" sacră, s-au descoperit unelte dacice de făurărire. Această descoperire fortuită a determinat începerea săpăturilor din campania anului 1971 în acel punct, cunoscut cu numele de Căprăreaţa. Cercetările au dus la dezvelirea unui mare atelier de făurărie, cu unelte, produse în curs de prelucrare şi produse finite, precum şi a circa 1.000 Kg de fier în lupe. Alte terase din apropiere au fost sondate constatându-se că toate au urme de locuire antică", H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi şi I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud – vestul Transilvaniei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 164.
[20] Parchetul de pe lângă Judecătoria Orăştie, dosar nr. 55/P/2001 (nepublicat).
[21] Parchetul de pe lângă Judecătoria Orăştie, dosar nr. 55/P/2001 (nepublicat)
[22] Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, dosar nr. 351/P/2002 (nepublicat).
[23] A se vedea M. Bădilă, Drept penal, Partea specială, vol. II, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2000, p. 81.
[24] A se vedea O. Loghin, T. Toader, Drept penalromân,partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1994, p. 429.
[25] A se vedea Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 1320/1984, în "Revista română de drept" nr. 9/1985, p. 78; Aug. Ungureanu şi A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române,vol. VII, Editura Lumina Lex, 1996, p. 462.
[26] A se vedea Judecătoria Deva, s. pen. nr. 2297/2000, pronunţată în dosarul nr. 2856/2000 (nepublicată).
[27] Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, dosar nr. 641/P/2004 (nepublicat).
[28] Parchetul de pe lângă Judecătoria Orăştie, dosar nr. 376/P/2004 (nepublicat).
[29] Săpăturile arheologice şi activităţile umane întreprinse asupra patrimoniului arheologic se efectuează pe baza şi în conformit