Dar ganditiva la atrocitatile comise de rusi in Basarabia si Bucovina, zecile de mii de morti si de deportati, bisericile distruse, scolile romanesti desfintate - acesta era fundalul.
Plus calvarul pe care il traise armata romana in retragere, de unde si o dorinta de razbunare.Uitati de provocarile la care fusesera supuse unitatile de graniceri, chiar si dupa retragere.Nu uitati si de Katin, unde rusii au ingropat ofiterii si subofiterii armatei poloneze, si exemplele ar putea sa continue.
Maresalul Antonescu - pro si contra
Moderatori: berserkr, Deus, vlahul
Scanarea promisa, greselile de ortografie sunt datorate scanarii.
Relatarea este facuta de George Magherescu.
”La fortarea Tisei de câtre trupele româno victorioase, în urma respingerii ofensivei trupelor ungare din vara anului 1919, , regele Ferdinand al României era prezent.
Cu acest prilej ei a asistat la toate momentele pregătirii şi execuţiei acestei treceri. Văzand şi constatnd pe Ioc activitatea de
conducere şi organizare a acestei delicate operaţiuni pe care o desfăşura în văzul tuturor Lt. Col. Ion Antonescu, delegatul Marelui Cartier General; regele l-a chemat la dînsul şi acolo, pe loc, în văzul şi auzul, militarilor din jur i s-a adresat cu următoarele cuvinte :
— Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decît regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţarii în acest război. Ai fost nedreptăţit pînă acuma nerecunascundeti-se aceste merite în mod public.
Pentru a repara această nedreptate uite ! îţi confer ordinul Mihai Viteazul clasa a IlI-a, dîndu-ţi chiar decoraţia mea !
Şi, spunînd aceste cuvinte, Regele şi-a scos decoraţia de la pieptul tunicii sale şi i-a prins-o la piept lui Aritonescu.
Plină de grandoare această scenă, prin gestul regal, simplitatea conferirii şi cadrul adecvat! Dar ea este cu atîta mai grandioasă cu cit a rămas necunoscută. Puţinii care erau de faţă, în viitoarea evenimentelor, au trecut-o repede cu vederea ; unii dintre ci poate chiar din invidie. Cort este că o viaţă întreagă Mareşalul Antonescu şi-a purtat această decoraţie cu o modestie atîta de firească incit parcă nici nu o poseda.
O singură dată a povestit această scenă. Şi asta într-un moment de grea cumpănă sufletească pentru el : atunci cînd era pe punctul să o piardă...
………………………………………………………………………..
In acele prime zile ale lui septembrie 1940, Generalul se afla la aeroportul Băneasa gata a se urca în avionul ce urma să-l ducă la Viena„ unde trebuia să întîlnească pe un mare şef militar german, se pare Mareşalul Goring, pentru tratative privind primele livrări de armament german României.
Erau orele 16 in după-amiaza acelei zile cînd Generalul şi o suită restrânsă, plus cîţiva demnitari, sosise la aeroport. Duipă-amiază splendidă de septembrie. Generalul, mai înainte de a se urca în avion, se întreţine cîteva minute cu unii membri ai guvernului aflaţi pe aeroport.
Ţinusem cu dinadinsul să fiu şi eu prezent la această primă plecare-a Generalului în misiune externă. Stăteam retras şi urmăream toate gesturile Generalului. în acel moment se întreţinea cu generalul Iacob, şef al Marelui Stat Major al Armatei. Nu auzeam ce discutau, de altfel nici nu prea mă interesa, căci sigur le-aş fi aflat mai tîrziu, cînd deodată a văd pe col. Elefterescu şeful lui de Cabinet, apropiindu-se de general şi spunîndu-i destul de tare ca să fie auzit de cei dimprejur :
— Domnule General, aţi pierdut decoraţia !
Generalul, surprins, întrerupe discuţia şi ducînd mîna la pieptul bluzei albe pe care o purta, constată lipsa. Imperturbabil spune :
— Dar am avut-o la plecare. Chiar d-ta Elefterescu mi-ai prins-o
ia bluză...
—• Aţi avut-o şi la coborîrea din maşină, domnule General, îi răspunde colonelul prompt. Trebuie să fi căzut pe aici, prin apropiere,..
—■ Căutaţi-o, a spus Generalul, şi şi-a continuat discuţia mai departe^ ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi petrecut...
Şi totuşi se petrecuse! Pentru mine a fost ceva care m-a impresionat profund. Un semn, mi-am zis şi superstiţios cum sunt de felul meu,, m-am gîndit la un semn al soartei. Să-ţi pierzi decoraţia Mihai Viteazul,, singura de care nu se despărţea vreodată şi tocmai în momentul în care trebuia să stabileşti relaţiuni cu o ţară fostă ostilă până mai ieri, Germania, nu putea să fie ceva care să te lase indiferent. Şi nu m-a lăsat. M-am gîndit atunci la scena istorică cînd Napoleon, deschizînd Campania din 1812, trece, înaintea Marei Armate, Niemenul. Calul său se împiedică şi era gata să cadă. împăratul atunci şi-a spus pentru sine : „într-un roman adevărat, această campanie nu ar trebui să aibă loc. înainte !«
Sub această impresie şi eu, la rînd cu cei cîţiva prezenţi, am pornit să căutăm decoraţia printre dalele cu care era pavat peronul aeroportului. S-au scurs cateva minute bune în această căutare.
Generalul continua discuţia, ca şi cum nimica nu s-ar fi' petrecut. în sinea mea îmi doream nespus de mult ca eu să fiu acela care să găsească decoraţia. Asta mi-ar fi ajutat să împrăştii gindurile negre care puseseră stăpânire pe mine.
începusem să devin foarte îngrijorat văzînd că timpul trece şi nici eu şi nici ceilalţi căutători nu descoperisem nimic.
Deodată, l-am auzit pe Colonelul Elefterescu strigînd aproape :
— Am găsit-o ! şi cu paşi mari s-a îndreptat către General. Ajuns lîngă el, îi arată decoraţia triumfător şi i-o prinde la loc în gaica de la bluză.
Generalul s-a lăsat, cu naturaleţea celui deprins cu asemenea operaţii şi un uşor zîmbet de satisfacţie i s-a citit pe faţă. Evident, era multumit şi sub efectul acestui sentiment, acolo şi chiar mai înainte ca colonelul să-şi fi terminat prinsul decoraţiei pe pieptul generalului, a inceceput să povestească cum primise el acea decoraţie din mîna Regelui Ferdinand.
Cei care-l ascultam nu eram mai mulţi de şase, şapte persoane. Nu stiu efectul produs asupra celorlalţi, dar pentru mine acea naraţiune m-a umplut de admiraţie şi m-a făcut să intuiesc abia atunci ce mari merite trebuie să fi câştigat Generalul în timpul războiului, pentru a determina introducerea acelui gest care te transporta în vremurile cavalerismului evului mediu.
Ori de cîte ori privesc această scenă, retrăiesc momentul si cuvintela reşalului îmi revin în memorie. Atunci cînd le-am ascultat, nu au avut altă semnificaţie decît aceea pe care-l prezenta enunţarea lor, avînd a efect un sentiment de uimire şi nespusă admiraţie. Actul în sine şi gestul suveranului erau de ajuns pentru a trezi cele mai înalte sentimente de admiraţie. Dar mai tîrziu, mult mai tîrziu, acele cuvinte au nceput să lucreze asupra spiritului meu, trezindu-mi un interes deosebit i o vie curiozitate.
Aceste cuvinte cu care a început să vorbească Regele : „Nimeni altul nu poate şti mai bine decît Regele tău marile servicii pe care le-ai adus arii in acest război" dintr-o dată au căpătat o semnificaţie copleşitoare, se punea, deci, întrebarea cît de mari şi cît de înseninate au fost acele servicii încât ele erau de natură să ajungă la cunoştinţa şi aprecierea înseşi Regelui ţării, mai înaintea altora, chiar a celor mai în drept să cunoască şi aprecieze acele servicii ? Nu meritau oare acele servicii să fie :unoscute de Armată si de ţară?”Din acele cuvinte regale se mai putea deduce ca acele servicii erau făcute cu multă discreţie, fără reclamă şi nu ajungeau vreodată la urechile altora, iar, dacă ajunseseră, erau trecute sub tăcerea vinovată a invidiei.
Cum de la început se poate admite că într-adevăr serviciile la care-se referea Regele erau cu adevărat excepţionale, deoarece i se conferise „proprio motto" cea mai înaltă distincţie militară de război şi nu numai atît el, Antonescu, fiind în serviciu de stat major şi nu 'de front. Ordinul „Mihai Viteazul" era un ordin care nu putea fi acordat decît pentru fapte de arme şi numai ofiţerilor din linie. Cum se explică faptul că însuşi şeful Ordinului calcă dispoziţiunea regulamentară şi-i acordă această înaltă distincţie lui Antonescu, acesta fiind în funcţie de ofiţer de stat major şi nu de comandant în linie ? Această derogare unică de la regulamentul Ordinului merită o justificare. Justificând actul, totodată vom stabili şi meritele Lt. Coî. Antonescu în conducerea Războiului de întregire care a dus la împlinirea visului milenar : România Mare.
De la început putem afirma că rolul pe care l-a jucat căpitanul, maiorul şi Lt. Col. Ion Antonescu în conducerea primului război mondial a fost unic.
Puţine cazuri în istoria campaniilor cînd un ofiţer mic în grad să poată influenţa şî determina marile acţiuni de comandament cu caracter hotărîtor şi la cel mai înalt nivel, cum a fost cazul lui Antonescu.
…………………………….
Ce parere aveti de textul acesta?
Relatarea este facuta de George Magherescu.
”La fortarea Tisei de câtre trupele româno victorioase, în urma respingerii ofensivei trupelor ungare din vara anului 1919, , regele Ferdinand al României era prezent.
Cu acest prilej ei a asistat la toate momentele pregătirii şi execuţiei acestei treceri. Văzand şi constatnd pe Ioc activitatea de
conducere şi organizare a acestei delicate operaţiuni pe care o desfăşura în văzul tuturor Lt. Col. Ion Antonescu, delegatul Marelui Cartier General; regele l-a chemat la dînsul şi acolo, pe loc, în văzul şi auzul, militarilor din jur i s-a adresat cu următoarele cuvinte :
— Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decît regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţarii în acest război. Ai fost nedreptăţit pînă acuma nerecunascundeti-se aceste merite în mod public.
Pentru a repara această nedreptate uite ! îţi confer ordinul Mihai Viteazul clasa a IlI-a, dîndu-ţi chiar decoraţia mea !
Şi, spunînd aceste cuvinte, Regele şi-a scos decoraţia de la pieptul tunicii sale şi i-a prins-o la piept lui Aritonescu.
Plină de grandoare această scenă, prin gestul regal, simplitatea conferirii şi cadrul adecvat! Dar ea este cu atîta mai grandioasă cu cit a rămas necunoscută. Puţinii care erau de faţă, în viitoarea evenimentelor, au trecut-o repede cu vederea ; unii dintre ci poate chiar din invidie. Cort este că o viaţă întreagă Mareşalul Antonescu şi-a purtat această decoraţie cu o modestie atîta de firească incit parcă nici nu o poseda.
O singură dată a povestit această scenă. Şi asta într-un moment de grea cumpănă sufletească pentru el : atunci cînd era pe punctul să o piardă...
………………………………………………………………………..
In acele prime zile ale lui septembrie 1940, Generalul se afla la aeroportul Băneasa gata a se urca în avionul ce urma să-l ducă la Viena„ unde trebuia să întîlnească pe un mare şef militar german, se pare Mareşalul Goring, pentru tratative privind primele livrări de armament german României.
Erau orele 16 in după-amiaza acelei zile cînd Generalul şi o suită restrânsă, plus cîţiva demnitari, sosise la aeroport. Duipă-amiază splendidă de septembrie. Generalul, mai înainte de a se urca în avion, se întreţine cîteva minute cu unii membri ai guvernului aflaţi pe aeroport.
Ţinusem cu dinadinsul să fiu şi eu prezent la această primă plecare-a Generalului în misiune externă. Stăteam retras şi urmăream toate gesturile Generalului. în acel moment se întreţinea cu generalul Iacob, şef al Marelui Stat Major al Armatei. Nu auzeam ce discutau, de altfel nici nu prea mă interesa, căci sigur le-aş fi aflat mai tîrziu, cînd deodată a văd pe col. Elefterescu şeful lui de Cabinet, apropiindu-se de general şi spunîndu-i destul de tare ca să fie auzit de cei dimprejur :
— Domnule General, aţi pierdut decoraţia !
Generalul, surprins, întrerupe discuţia şi ducînd mîna la pieptul bluzei albe pe care o purta, constată lipsa. Imperturbabil spune :
— Dar am avut-o la plecare. Chiar d-ta Elefterescu mi-ai prins-o
ia bluză...
—• Aţi avut-o şi la coborîrea din maşină, domnule General, îi răspunde colonelul prompt. Trebuie să fi căzut pe aici, prin apropiere,..
—■ Căutaţi-o, a spus Generalul, şi şi-a continuat discuţia mai departe^ ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi petrecut...
Şi totuşi se petrecuse! Pentru mine a fost ceva care m-a impresionat profund. Un semn, mi-am zis şi superstiţios cum sunt de felul meu,, m-am gîndit la un semn al soartei. Să-ţi pierzi decoraţia Mihai Viteazul,, singura de care nu se despărţea vreodată şi tocmai în momentul în care trebuia să stabileşti relaţiuni cu o ţară fostă ostilă până mai ieri, Germania, nu putea să fie ceva care să te lase indiferent. Şi nu m-a lăsat. M-am gîndit atunci la scena istorică cînd Napoleon, deschizînd Campania din 1812, trece, înaintea Marei Armate, Niemenul. Calul său se împiedică şi era gata să cadă. împăratul atunci şi-a spus pentru sine : „într-un roman adevărat, această campanie nu ar trebui să aibă loc. înainte !«
Sub această impresie şi eu, la rînd cu cei cîţiva prezenţi, am pornit să căutăm decoraţia printre dalele cu care era pavat peronul aeroportului. S-au scurs cateva minute bune în această căutare.
Generalul continua discuţia, ca şi cum nimica nu s-ar fi' petrecut. în sinea mea îmi doream nespus de mult ca eu să fiu acela care să găsească decoraţia. Asta mi-ar fi ajutat să împrăştii gindurile negre care puseseră stăpânire pe mine.
începusem să devin foarte îngrijorat văzînd că timpul trece şi nici eu şi nici ceilalţi căutători nu descoperisem nimic.
Deodată, l-am auzit pe Colonelul Elefterescu strigînd aproape :
— Am găsit-o ! şi cu paşi mari s-a îndreptat către General. Ajuns lîngă el, îi arată decoraţia triumfător şi i-o prinde la loc în gaica de la bluză.
Generalul s-a lăsat, cu naturaleţea celui deprins cu asemenea operaţii şi un uşor zîmbet de satisfacţie i s-a citit pe faţă. Evident, era multumit şi sub efectul acestui sentiment, acolo şi chiar mai înainte ca colonelul să-şi fi terminat prinsul decoraţiei pe pieptul generalului, a inceceput să povestească cum primise el acea decoraţie din mîna Regelui Ferdinand.
Cei care-l ascultam nu eram mai mulţi de şase, şapte persoane. Nu stiu efectul produs asupra celorlalţi, dar pentru mine acea naraţiune m-a umplut de admiraţie şi m-a făcut să intuiesc abia atunci ce mari merite trebuie să fi câştigat Generalul în timpul războiului, pentru a determina introducerea acelui gest care te transporta în vremurile cavalerismului evului mediu.
Ori de cîte ori privesc această scenă, retrăiesc momentul si cuvintela reşalului îmi revin în memorie. Atunci cînd le-am ascultat, nu au avut altă semnificaţie decît aceea pe care-l prezenta enunţarea lor, avînd a efect un sentiment de uimire şi nespusă admiraţie. Actul în sine şi gestul suveranului erau de ajuns pentru a trezi cele mai înalte sentimente de admiraţie. Dar mai tîrziu, mult mai tîrziu, acele cuvinte au nceput să lucreze asupra spiritului meu, trezindu-mi un interes deosebit i o vie curiozitate.
Aceste cuvinte cu care a început să vorbească Regele : „Nimeni altul nu poate şti mai bine decît Regele tău marile servicii pe care le-ai adus arii in acest război" dintr-o dată au căpătat o semnificaţie copleşitoare, se punea, deci, întrebarea cît de mari şi cît de înseninate au fost acele servicii încât ele erau de natură să ajungă la cunoştinţa şi aprecierea înseşi Regelui ţării, mai înaintea altora, chiar a celor mai în drept să cunoască şi aprecieze acele servicii ? Nu meritau oare acele servicii să fie :unoscute de Armată si de ţară?”Din acele cuvinte regale se mai putea deduce ca acele servicii erau făcute cu multă discreţie, fără reclamă şi nu ajungeau vreodată la urechile altora, iar, dacă ajunseseră, erau trecute sub tăcerea vinovată a invidiei.
Cum de la început se poate admite că într-adevăr serviciile la care-se referea Regele erau cu adevărat excepţionale, deoarece i se conferise „proprio motto" cea mai înaltă distincţie militară de război şi nu numai atît el, Antonescu, fiind în serviciu de stat major şi nu 'de front. Ordinul „Mihai Viteazul" era un ordin care nu putea fi acordat decît pentru fapte de arme şi numai ofiţerilor din linie. Cum se explică faptul că însuşi şeful Ordinului calcă dispoziţiunea regulamentară şi-i acordă această înaltă distincţie lui Antonescu, acesta fiind în funcţie de ofiţer de stat major şi nu de comandant în linie ? Această derogare unică de la regulamentul Ordinului merită o justificare. Justificând actul, totodată vom stabili şi meritele Lt. Coî. Antonescu în conducerea Războiului de întregire care a dus la împlinirea visului milenar : România Mare.
De la început putem afirma că rolul pe care l-a jucat căpitanul, maiorul şi Lt. Col. Ion Antonescu în conducerea primului război mondial a fost unic.
Puţine cazuri în istoria campaniilor cînd un ofiţer mic în grad să poată influenţa şî determina marile acţiuni de comandament cu caracter hotărîtor şi la cel mai înalt nivel, cum a fost cazul lui Antonescu.
…………………………….
Ce parere aveti de textul acesta?
Mihai
Si din cate stiu, oricum Uniunea Sovietica nu aderase la Conventia de la Geneva, privind tratamentul prizonierilor - deci nici una din parti nu se astepta la prea mare indurare de la cealalta.Cat despre regele Mihai, care merita tot respectul nostru, pot spune ca intradevar a salvat in mare masura civilii de pe teritoriul Romaniei, dar a sacrificat o mare parte din militarii de pe frontul din Moldova, care au fost dusi pe perioade mai scurte sau mai lungi sa viziteze Siberia - din pacate am un exemplu personal in familie, pentru care 23.08.44 a fost un act de tradare pentru simplii soldati.
Mihai
Fac pe avocatul diavolului acum: acest articol e scris intr-o perioada in care Romania avea nevoie de genul acesta de povestiri, data de septembrie 1940 cind a avut loc acest episod spune totul, plecarea la Viena dupa armament si alegoria cu gasirea unei valori pierdute (medalia) mi se pare o lingurita de zahar pusa de propaganda in galeata cu ceai amar pe care-l inghitise Romania in acea vara. Aprile, iunie, apoi 1 septembrie 1940... Publicului trebuia sa i se ofere ceva care sa-i distraga atentia de la politica externa catastrofala si sa i se ridice moralul.
De acord cu "banivechi". Parerea mea e ca nici in urmatorii ani (zeci de ani?) nu se va putea transa "problema" Antonescu. Sunt probleme care nu mai pot fi acum, dupa atatia ani, interpretate la modul cum se facea in 1940. Sunt lumini si umbre in cariera si viata lui Antonescu, exact asa cum sunt in viata tuturor oamenilor care, la un moment dat al istoriei, ajung sa conduca popoare.
Orice ar spune admiratorii lui, ceea ce s-a intamplat la Odessa sau in Transnistria nu reprezinta ceva cu care ne putem madri in vreun fel. Si ma isunt si altele...
Evident IA are si partile lui pozitive. Insa, asa cum am spus de la inceput, cred ca vor mai trece ani multi pana la un "verdict".
Orice ar spune admiratorii lui, ceea ce s-a intamplat la Odessa sau in Transnistria nu reprezinta ceva cu care ne putem madri in vreun fel. Si ma isunt si altele...
Evident IA are si partile lui pozitive. Insa, asa cum am spus de la inceput, cred ca vor mai trece ani multi pana la un "verdict".
A, banivechi, ma subapreciezibanivechi scrie:Fac pe avocatul diavolului acum: acest articol e scris intr-o perioada in care Romania avea nevoie de genul acesta de povestiri... Publicului trebuia sa i se ofere ceva care sa-i distraga atentia de la politica externa catastrofala si sa i se ridice moralul.
, trecem peste propaganda aici, eu vorbesc de faptele concrete, mai precis textul eu l-am considerat elocvent pentru ca arata contributua lui Antonescu in primul razboi mondial.In rest este o poveste frumoasa, dar veridica oricum, pentru ca am mai citit-o si din alte surse (martori prezenti la acel eveniment care au relatat pierderea si respectiv gasirea decoratiei). Pentru masacrele la care a fost supusa populatia nevinovata din Odessa dupa aruncarea in aer a comandamentului armatei romane, o sa-si poarte probabil crucea si pe lumea cealalta - din pacate, chiar daca nu ii este o scuza, toate partile au recurs intr-un fel sau altul la acte de "terorism" impotriva populatiei civile..
Mihai
Fara suparare, nu inteleg de ce folositi ghilimelele... Faptul ca si altii au comis crime si mai odioase nu-l absolva pe vinovat. Faptul ca in Romania evrei "au scapat" mai usor decat in Germania nu-l iarta pe maresal de cele intamplate in iunie 1941 la Iasi. Acesti oameni erau cetateni romani, pe teritoriul tarii lor, fara a se mai putea invoca alte scuze.
Eu nu contest in nici un fel meritele Maresalului. Incerc doar sa fiu obiectiv si sa admit si cite ceva din argumentele care sint impotriva lui.Mihai Caracotea scrie:A, banivechi, ma subapreciezibanivechi scrie:Fac pe avocatul diavolului acum: acest articol e scris intr-o perioada in care Romania avea nevoie de genul acesta de povestiri... Publicului trebuia sa i se ofere ceva care sa-i distraga atentia de la politica externa catastrofala si sa i se ridice moralul.
Pentru masacrele la care a fost supusa populatia nevinovata din Odessa dupa aruncarea in aer a comandamentului armatei romane, o sa-si poarte probabil crucea si pe lumea cealalta - din pacate, chiar daca nu ii este o scuza, toate partile au recurs intr-un fel sau altul la acte de "terorism" impotriva populatiei civile..
Ghilimelele erau folosite strict pentru cuvantul terorism, deoarece este un termen relativ modern, nu aveau un alt sens - deci ma acuzati gratuit de ceve ce nici nu am gandit, daramite scris.Pentru progromul de la Iasi, au fost vinovati germanii, care au organizat o inscenare, atacand trupele romanesti si germane care tranzitau Iasiul cu focuri de arma, pentru a provoca represiuni asupra populatiei de origine evreiasca.Dupa primele zile s-au luat masuri de catre autoritati, si s-au stopat dezordinile in oras.Mihai scrie:Fara suparare, nu inteleg de ce folositi ghilimelele... .
Iar pe presedintele Truman, eu nu am auzit sa-l fi judecat nimeni ca a folosit bomba atomica pe pielea unor civili nevinovati - daca Japonia castiga razboiul, probabil ca il vedeam.
In aceasi masura nu cred ca daca ai omorat 1 om sau 10 oameni, esti mai putin vinovat decat unul care a omorat 100 sau mai multi, deci nu incerc sa il apar pe maresal din punctul asta de vedere.
Mihai
Nu am dorit sa va acuz de nimic. E doar un schimb de pareri. Dvs. afirmati ca nemtii au orchestrat totul iar romanii au reusit in cateva zile sa calmeze situatia in Iasi. Eu pot doar sa va amintesc ca trenurile plecate din Iasi - incarcate cu cetateni romani - s-au plimbat pana la Calarasi (Romania), de exemplu, timp de vreo 6-7 zile, cu binecunoscutele rezultate asupra vietii celor imbarcati. Nu pot sa nu va aduc aminte de deportarile facute din Basarabia de exemplu. Cat despre Truman nu-mi amintesc sa fi fost vorba in mesajele de mai sus. Btw, bomba atomica a "dat-o" unei tari cu care se afla in razboi oficial si nu propriilor cetateni...
Am vrut doar sa fiu bine inteles, aici facem dupa cum ati spus si dumneavoastra o dezbatere si chiar ar fi fost plicticos s-a fie doar o insiruire de argumente in favoarea maresalului.
Legat de Iasi, dumneavoastra vedeti jumatatea goala a paharului, eu vad jumatatea plina - fiecare are dreptul la opiniile sale.
Truman s-a vrut doar un exemplu care s-a arate in ce mod pot fi afectati civilii de rigorile razboiului, iar la argumentul adus de dumneavoastra, o s-a va raspund ca civilii americani de origine japoneza nu aveau nici o vina ca sa fie internati in lagare de concentrare si totusi au fost internati - s-a ales o solutie extrema pentru izolarea unei populatii considerate nesigure de autoritatile americane.
Legat de Iasi, dumneavoastra vedeti jumatatea goala a paharului, eu vad jumatatea plina - fiecare are dreptul la opiniile sale.
Truman s-a vrut doar un exemplu care s-a arate in ce mod pot fi afectati civilii de rigorile razboiului, iar la argumentul adus de dumneavoastra, o s-a va raspund ca civilii americani de origine japoneza nu aveau nici o vina ca sa fie internati in lagare de concentrare si totusi au fost internati - s-a ales o solutie extrema pentru izolarea unei populatii considerate nesigure de autoritatile americane.
Mihai
Izolarea in lagare pe timp de razboi a cetatenilor americani de origine japoneza este exact acelasi lucru cu deportarea evreilor din Basarabia, care erau banuiti (si tind sa cred ca pe buna dreptate!) de legaturi cu sovieticii. Sa ne aducem aminte doar relatarile despre cum au intimpinat evreii venirea rusilor in 1940, sau, citi din "marii" partidului comunist erau evrei...
Campionii democratiei mai au o "buba in cap" :e vorba de rezervatiile in care i-au bagat cu forta pe nativii indieni...
Dar aici e vorba de Antonescu, iar faptul ca el a si fost condamnat pentru ce a facut rau, iar altii nu, nu schimba datele problemei. Eu consider ca acceptarea de catre el insusi a sentintei a fost un act politic la fel de important ca si ordinul de trecere a Prutului, scutindu-l pe regele Mihai de o problema aparent fara solutie: o cerere de gratiere.
Oare ar fi putut Mihai (admitind ca ar fi si vrut acest lucru... ceea e destul de putin probabil avind in vedere cum fusese el tratat de Maresal) sa ii acorde gratierea? Cum ar fi reactionat rusii?
Eu cred ca in final Maresalul a reusit cu aceasta prelungirea domniei lui Mihai cu inca un an si jumatate (mai 1946-dec.'47)
Campionii democratiei mai au o "buba in cap" :e vorba de rezervatiile in care i-au bagat cu forta pe nativii indieni...
Dar aici e vorba de Antonescu, iar faptul ca el a si fost condamnat pentru ce a facut rau, iar altii nu, nu schimba datele problemei. Eu consider ca acceptarea de catre el insusi a sentintei a fost un act politic la fel de important ca si ordinul de trecere a Prutului, scutindu-l pe regele Mihai de o problema aparent fara solutie: o cerere de gratiere.
Oare ar fi putut Mihai (admitind ca ar fi si vrut acest lucru... ceea e destul de putin probabil avind in vedere cum fusese el tratat de Maresal) sa ii acorde gratierea? Cum ar fi reactionat rusii?
Eu cred ca in final Maresalul a reusit cu aceasta prelungirea domniei lui Mihai cu inca un an si jumatate (mai 1946-dec.'47)
De acord banivechi, cu o mentiune:banivechi scrie: Eu consider ca acceptarea de catre el insusi a sentintei a fost un act politic la fel de important ca si ordinul de trecere a Prutului, scutindu-l pe regele Mihai de o problema aparent fara solutie: o cerere de gratiere.
O cerere de gratiere a fost inaintata de mama maresalului si de avocatul apararii, regele Mihai a directionat-o spre ministrul justitiei, Lucretiu Patrascanu, care a respins-o cu acordul si semnatura lui Petru Groza.
Mihai
Ok, exact in acest fel vedeam si eu discutia de pe acest forum. Cred ca nici unul dintre noi nu a facut decat sa-si sustina punctul de vedere. De aceea spun ca excesele comise in chestiunile legate de evrei (deportari, romanizare, confiscari etc.) si alte etnii, unele actiuni in care a implicat armata, intuneca grav imaginea lui I.A. In ceea ce priveste comportamentul americanilor fata de cei dintre ei de origine japoneza: poate ca au suferit in acele locuri unde au fost obligati sa stea, dar nu-mi amintesc sa fi fost omorati doar pentru ca erau japonezi. Cum a fost cazul la noi.
